Blaise Pascal spune ca:" sunt doua excese la fel de periculoase: a exclude ratiunea si a nu admite decat ratiunea" iar George Bernard Shaw spune ca" omul care asculta de glasul ratiunii este pierdut,ratiunea inrobeste toate mintile care nu sunt atat de puternice pentru a o stapani".......concluzia??......este clar ca trebuie un echilibru, sa rationalizam este necesar dar sa nu ne lasam inrobiti de ratiune uitand ca "pasiunea este presentimetul iubirii si al infinitului ei, dupa care asipra orice suflet sensibil; e o speranta ce poate fi inselata." asa cum zise Balzac .
M-am intrebat adesea cum e normal sa traiesti? Prin prisma ratiunii sau a iubirii? Povestea mea e simpla, banala. Sunt sigura ca e destul de comuna. Poate ca fiecare o traieste cate un pic. Altii o traiesc mai mult. Doar foarte putini nu au timp sa ajunga acolo, refuza cu indarjire sau lupta cu propriile constiinte. Dar cati sunt asa? Eu nu! Sa fi trecut vreo paisprezece ani de cand traiesc asa. Nu suferind, caci abia cu doi ani in urma mi-am dat seama ca ceea ce eu consider ratiune e de fapt suferinta si ca ma pedepsesc singura incercand sa nu-i pedepsesc si pe ceilalti. Asa a fost sa fie, asa a fost scris sau, pur si simplu, nu am suficient curaj pentru a face ce e mai bine pentru mine. Sa zicem ca povestea asta a inceput cu putin timp inainte de-a ma marita. Nu consider ca l-am inselat, au fost doar doua saruturi nevinovate intr-o vreme in care eram convinsa ca am terminat relatia cu cel ce avea sa-mi devina sot. Dar cum se face ca intotdeauna a stiut sa ma faca sa ma intorc, chiar daca eu nu mi-am dorit asta niciodata. Insa, ratiunea a invins. Asa era mai bine. Sa ma intorc la el, sa duc la capat o casatorie pe care nu mi-o doream si apoi sa devin ceva banal in peisajul cotidian: gospodina, mama, sotie. A fost normal asa pentru un timp. Eram ceea ce trebuia sa fiu, nu ceea ce-mi doream sa fiu. Trebuia sa devin mama pentru ca asa e logica lucrurilor, trebuia sa devin gospodina din aceeasi perspectiva, ba chiar trebuia sa fiu asa cum e orice femeie. Dar, mai presus de toate, trebuia sa fiu multumita de viata pe care o duc. Ca nu sunt multumita am stiut mereu. Am stiut din ziua nuntii cand am asteptat sa vina cineva sa ma salveze pentru ca eu nu aveam suficient curaj sa ma salvez singura. Nu m-a salvat nimeni, iar intre timp m-am afundat tot mai mult in propria-mi minciuna. Mi-am invatat rolul si l-am dus pana la perfectiune. Zi de zi, minut de minut, am facut ceea ce face orice femeie. Pana cand mi-am dat seama ca nu mai vreau asta, si totusi n-am avut curajul de-a face nimic. Simplul fapt ca mi-am promis luna de luna ca voi pleca, ca voi fugi, ca voi pune capat, nu a fost suficient pentru a-mi reda curajul. Iar in tot timpul asta, singurul meu gand pur a zburat spre acele doua saruturi. Sigur ca acum n-as mai putea da timpul inapoi, dar ma intreb daca as putea sa o iau de la capat asa cum vreau eu. Probabil ca n-am s-o fac niciodata, pentru ca imi e prea teama.
